am petrecut aproape o oră între rafturile bibliotecii judeţene, doar la francezi; înşirati, la adunat praful, ar fi trebuit să fie egali, dar nu ştiu cum se face că unii, independent de cartonaşele, care îi indică pe cei mai iluştrii, nu au acelaşi impact, unii par a nici nu fi.
cu siguranţă lenea şi lipsa mea de erudiţie sunt de vină!
cine-i Sartre? habar n-am şi acesta-i unul care-ţi sare-n ochi.
mă scoate din sărite habarnamismul ăsta, mama mă-sii!, cât îl condamn la alţii şi acum trebuie să-l constat la mine, îl intuiam eu mai de multişor, dar nu aveam cum să-l chitesc, să-i dau un şpiţ în castane, că eram prea ocupat cu pierderea vremii, cu fifa, cu tv-ul, cu... fir-ar să fie de abulie.
„Că unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa.”(Ecclesiastul 1,18) că de, îs înţelept adesea, însă uneori cam neghiob.
oricum amărăciunea mi-e o stare destul de familiară.
de suferinţă mă tem ca dracu de tămâie, dar totuşi o caut ... rezultă, în concluzie, că nu sunt un caz pierdut, chiar deloc.
în plus, sunt şi cel mai mare vânător de vânt (nu ştiu sigur, dacă mai mare şi decât toţi cei ce o să mă urmeze, dar în orice caz la aptitudinile mele, nu cred să am precursor, să nu-l întrec şi cu un vârf de cuţit).
„Şi mi-am silit inima ca să pătrund înţelepciunea şi ştiinţa, nebunia şi prostia, dar am înţeles că şi aceasta este vânare de vânt”(Ecclesiastul 1,17)
totul cu inima, fără cap! capul poate greşi, inima trăieşte sau moare. moare în fiecare zi şi nu se mai satură să-l învingă pe thanatos. e de o nobleţe ieşită din comun, aproape tot timpul, doar când are de a face cu necioplitul domn cu sânge-albastru, Thanatos, se dedubleză-ntr-o curvă fără pereche, îi face mucii cravată, îi bagă papionu pe gât şi apoi îl lasă borând flori de liliac.
acum câteva zile, trântea ploaia frunzele de-asfalt, e toamnă, azi a fost cald, şi unei femei urâte, îi flutura prinsă de cap o pânză de păianjen, ca un rahat supra-prelung de porumbel, ca un cordon ombilical de aur, iar cu faţa ei scăldată în razele roşietice şi plăpânde, de-a dreptul candide ale soarelui de toamnă, părea a fi priponită tocmai în primordialitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu