abia aştept să plec din dihotomia asta spaţială. pendulez între aceste două concepte concrete, un sat prăpădit şi un oraş prea mic, dar cum zise un ilustru ţigan prost:
un an nu-s o sută de zile!
mi-e ciudă, dar am ajuns şi eu la concluzia că provincia-i un cimitir, un cimitir al oamenilor nenăscuţi, o groapă comună a tentativelor umane avortate.
nu judec oamenii, doar constat.
e noapte, nu mă mai bate soarele-n cap, merg să le iau alor mei ţigări de la benzinăria din marginea satului; îmi taie calea o nălucă, purtând un sac în spinare, o las să treacă, apoi trec şi eu podul de fier, sursurul apei îmi declanşează o nevoie acută de a mă pişa. seva-mi cade-n viaţa curgând printre bolovanii de-mprumut.
înainte, în epoca din care am prins doar câteva luni, epoca în care toate ce nu erau ale tale, erau ale tuturor, hoţia era-mpărţită-n două categorii: „împrumutul” din proprietatea poporului, care nu era în nici un caz furt, şi furtul de la „oameni”.
toată lumea fura, ca să trăiască, nu aveai ce face aşa erau vremurile!
deci suntem un popor de hoţi
şi atunci ce mai urlăm că nu ştiu cine ne-a furat ţara, n-au făcut decât să „se-mprumute” din proprietatea poporului, proprietatea tuturor, care până la urmă era şi a lor... da...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu