6

am petrecut aproape o oră între rafturile bibliotecii judeţene, doar la francezi; înşirati, la adunat praful, ar fi trebuit să fie egali, dar nu ştiu cum se face că unii, independent de cartonaşele, care îi indică pe cei mai iluştrii, nu au acelaşi impact, unii par a nici nu fi.
cu siguranţă lenea şi lipsa mea de erudiţie sunt de vină!
cine-i Sartre? habar n-am şi acesta-i unul care-ţi sare-n ochi.
mă scoate din sărite habarnamismul ăsta, mama mă-sii!, cât îl condamn la alţii şi acum trebuie să-l constat la mine, îl intuiam eu mai de multişor, dar nu aveam cum să-l chitesc, să-i dau un şpiţ în castane, că eram prea ocupat cu pierderea vremii, cu fifa, cu tv-ul, cu... fir-ar să fie de abulie.

„Că unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa.”(Ecclesiastul 1,18) că de, îs înţelept adesea, însă uneori cam neghiob.
oricum amărăciunea mi-e o stare destul de familiară.
de suferinţă mă tem ca dracu de tămâie, dar totuşi o caut ... rezultă, în concluzie, că nu sunt un caz pierdut, chiar deloc.
în plus, sunt şi cel mai mare vânător de vânt (nu ştiu sigur, dacă mai mare şi decât toţi cei ce o să mă urmeze, dar în orice caz la aptitudinile mele, nu cred să am precursor, să nu-l întrec şi cu un vârf de cuţit).

„Şi mi-am silit inima ca să pătrund înţelepciunea şi ştiinţa, nebunia şi prostia, dar am înţeles că şi aceasta este vânare de vânt”(Ecclesiastul 1,17)
totul cu inima, fără cap! capul poate greşi, inima trăieşte sau moare. moare în fiecare zi şi nu se mai satură să-l învingă pe thanatos. e de o nobleţe ieşită din comun, aproape tot timpul, doar când are de a face cu necioplitul domn cu sânge-albastru, Thanatos, se dedubleză-ntr-o curvă fără pereche, îi face mucii cravată, îi bagă papionu pe gât şi apoi îl lasă borând flori de liliac.

acum câteva zile, trântea ploaia frunzele de-asfalt, e toamnă, azi a fost cald, şi unei femei urâte, îi flutura prinsă de cap o pânză de păianjen, ca un rahat supra-prelung de porumbel, ca un cordon ombilical de aur, iar cu faţa ei scăldată în razele roşietice şi plăpânde, de-a dreptul candide ale soarelui de toamnă, părea a fi priponită tocmai în primordialitate.

5

abia aştept să plec din dihotomia asta spaţială. pendulez între aceste două concepte concrete, un sat prăpădit şi un oraş prea mic, dar cum zise un ilustru ţigan prost:
un an nu-s o sută de zile!
mi-e ciudă, dar am ajuns şi eu la concluzia că provincia-i un cimitir, un cimitir al oamenilor nenăscuţi, o groapă comună a tentativelor umane avortate.

nu judec oamenii, doar constat.

e noapte, nu mă mai bate soarele-n cap, merg să le iau alor mei ţigări de la benzinăria din marginea satului; îmi taie calea o nălucă, purtând un sac în spinare, o las să treacă, apoi trec şi eu podul de fier, sursurul apei îmi declanşează o nevoie acută de a mă pişa. seva-mi cade-n viaţa curgând printre bolovanii de-mprumut.

înainte, în epoca din care am prins doar câteva luni, epoca în care toate ce nu erau ale tale, erau ale tuturor, hoţia era-mpărţită-n două categorii: „împrumutul” din proprietatea poporului, care nu era în nici un caz furt, şi furtul de la „oameni”.
toată lumea fura, ca să trăiască, nu aveai ce face aşa erau vremurile!
deci suntem un popor de hoţi
şi atunci ce mai urlăm că nu ştiu cine ne-a furat ţara, n-au făcut decât să „se-mprumute” din proprietatea poporului, proprietatea tuturor, care până la urmă era şi a lor... da...

4

de ce naiba ne-a intrat economia asta tâmpită de piaţă în oase? până şi prietenii trebuie să fie profitabili.
nu-mi permit să fiu prietenul tău, nu câştig nimic de pe urma acestei prietenii, nu e rentabilă! şi cum să nu fie aşa, aşa a fost dintotdeauna...
în mitul facerii Dumnezeu alege produsele aduse drept jertfă, în funcţie de calitate... şi totuşi cel care a dat mai mult (atât din perspectiva calităţii cât şi a cantităţii) a pierit.
se poate ca Dumnezeu într-adevăr să-l fii răsplătit, ne lăsându-l să fie procreatorul acestei lumi.
iubire profitabilă, o mare tâmpenie!

deprimare, mânie, incertitudine, vlăguială...
se-ntîmplă, ca unii oameni să-şi formeze o imagine a mea şi s-o iubească, iar apoi când le-o spulber, (aşa-s eu, cel mai bine e să mă iei în fiecare moment cum sunt) ei încep să mă urască pe mine, aşa cred ei, când în fapt îşi urăsc noua imagine ce mi-o crează. ce bine ar fi să fiu independent de aceste imagini şi să am forţa să o spulber şi pe a doua! nu mă interesează ce zice lumea, în general, despre mine, mi se rupe de lume! însă există oameni pe care îi respect, chiar mai mult oameni pe care îi iubesc, cel puţin cred că îi iubesc şi distanţarea, sentimentele adverse ale acestor oameni mă deprimă.

3

există o similaritate interesantă între obiceiul european, aş zice – pacostea clişeelor, de a eticheta după ţară şi caracterizarea după neam (familie) specifică mediului rural de la noi(nu numai).

„Cancerul timpului ne mănâncă... Eroii noştrii s-au sinucis sau se sinucid acum. Deci eroul nu este timpul, ci atemporalitatea.”(Henry Miller, Tropicul cancerului)
o idee ar fi, să nu fi un om al timpului tău, ci unul atemporal, al tuturor timpurilor.

se spune că tot trecutul se contopeşte în prezent, prezentul fiind rezultatul a tot ceea ce a fost. viitorul este egal cu infinitul trecut plus constanta prezent.

„Cred că atunci când marea tăcere va învălui totul peste tot, muzica va ieşi în sfârşit triumfătoare.”(tot Henry Miller) Cioran spunea, din câte ţin minte, că dacă există un paradis, trebuie să fie făcut din muzică.

după vreo 30 de pagini mi se pare tare cartea (Tropicul Cancerului), nu e chiar pastilă după pastilă, poate e mai bine aşa, însă nu înţeleg foarte bine(subliniez foarte bine) ce rost are atâta futai.
mă face şi asta să mă întreb ce-i aia artă şi ce rol are. cineva mi-a zis că lumea, fiind înzestrată cu atâtea aptitudini distructive, are nevoie de ceva care să o mântuie.(exprimarea poate fi a lui, şi ideea poate fi a lui, însă am mai auzit-o, şi mie îmi trecuse cândva prin cap, însă sunt aproape sigur că a mea nu era)
se poate să fie adevărat
Isus-omul a fost un artist, viaţa fiindu-i opera, ne-a aruncat pe drumul pavat cu iubire al mântuirii.
nouă nu ne place piatra cubică, o scoatem şi turnăm asfalt.
totuşi, eu încă mă-ntreb dacă arta e, până la urmă, excrement sau vis (ambele fiind în fapt metode de extirpare)

vara asta a fost toridă, muribundă. stau la ţară. am fost doar de două ori în timpul verii în oraş şi-mi amintesc cum înotam prin asfaltul topit, din care sublimau forme lascive; străzile erau pline de oameni leşinaţi şi un iz de mortăciune îţi ataca nasul. nu înţelegeam de ce, în ciuda toropelii, oamenii nu erau incandescenţi. şi eu eram de asemenea o leşinătură, ce mă târam din umbră-n umbră agăţat de ţigară şi de o sticlă de apă.

2

grămezi de vite, ne călcăm în picioare
nu pot să scriu, pentru că nu pot să gândesc şi lumea e de vină!

m-am săturat de Dumnezeu în aceeaşi măsură în care m-am săturat de oamenii fără Dumnezeu!

azi mă simt a fi un nimic incapabil să facă ceva; azi nu pot decât să visez! dar ştiu că mâine, după toate probabilităţile, voi fi iarăşi eu cel atotcapabil. scriu rânduri şi le tai. oamenii urlă în jurul meu, nu înţeleg de ce conversează prin ţipete, par o adunătură de mainuţe-nghesuite într-un autobuz.

1

Cred că la început a fost cuvântul!
cu toate problemele şi disputele mele cu creştinismul şi religia asta oficială, cu toată dezaprobarea faţă de totalitatea formelor pe care, mai mult decât cameleonică, le ia, cred că la început a fost cuvântul!
sunt în slujba cuvântului.
sunt un slujitor al cuvântului, cu un mod ciudat de a-l sluji.
cuvintele sunt ale mele, eu le-am inventat, eu le modelez, mă joc aranjându-le, mutilându-le, acordându-le sensuri noi.
cuvintele sunt fetişurile, idolii mei; sunt hrana, apa; sunt în aceeaşi măsură sacii şi mănuşile de box, în aceeaşi măsură faţa şi nodurile pumnului, ce o zdrobesc în clipele de erupţie nervoasă!
cuvintele sunt templele, altarul, icoanele, muzica; băutura e cuvinte, cuvintele lichide sunt afrodisiace; cuvintele sublimate sunt parfum, nevroză, toamnă, primăvară, moarte, verde, marasm, revelaţie...
toată această lume nu-i decât o greşeală, o împrăştiere, o pluralizare, o reflectare la nesfârşit a cuvântului prim, care a fost contaminat de dorinţă; şi mânat de acest infam impuls, s-a privit în oglindă, iar procesul s-a deslănţuit aparent ireversibil. însă într-un final, se va găsi cineva destul de conştient, încât să găsească oglinda, şi dacă îşi va neutraliza dorinţa, o va sparge fără a face greşeala de a o privi!
dacă la început a fost cuvântul, la sfârşit vor rămâne doar cuvintele, iar la sfârşitul sfârşitului toate cuvintele se vor întoarce ca într-un chivot şi va rămâne iarăşi doar cuvântul.